RSS

Privire largă asupra lui Enghidu – Epopeea lui Ghilgameș

12 Feb

        Încă o întrebare existențială : o mai folosi, practic, opera asta cuiva?

        Răspuns probabil : Nu. (cred că nu se mai dă la bac sau la vreun examen, deci, foarte curînd, va dispărea întru totul din cultura generală)

        Să trecem la discuția noastră, mai bine.

        De ce am spus privire largă? Pentru că această epopee a lui Ghilgameș a constituit, în timp, o paradigmă, un sistem de referință, un mit, o legendă, dar mai ales o paradigmă.

        Așa cum călătoria inițiatică a devenit un procedeu foarte des întîlnit, pornind de la știu eu cine și trecînd pe la Goethe și Hesse dar și pe la basme, Jules Verne, Mihail Sadoveanu (nu știu de ce i-oi fi băgat la un loc, iertare), așa cum mitul lui Pygmalion a trecut, din nou, pe la Hesse, dar, mai mult chiar, la Borges, la Eliade (da, și la Eliade, mai puțin aparent), la Papinni, așa această epopee a dat naștere unui nou mit, acela al piretenului  pierdut, al conștiintei morții, mai ales, a trezirii din inconștiență, implicit.

         Unde regăsim acestea? Aproape la fiecare pas literar.

         Iată cîteva exemple : Eminescu, Oda în metru antic : „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată, pururi tînăr, îveșmîntat în manta-mi…”, Hesse, Narcis și Gurădeaur : acesta din urmă, mai tînărul, întors la prietenul său, după o lungă călătorie, moare în brațele lui Narcis, spunîndu-i : „Narcis, tu nu ai mamă, cum o să mori?” (intervenind aici mitul mamei universale despre care ne vorbește Jung), motiv de revelație pentru cel vizat.

Desigur, exemplele ar putea merge la infinit. Dar vreau să mă opresc la Nichita și la poezia lui, Enghidu, care poate fi considerată o …declarație a lui Ghilgameș dar care spune prin ea însăși foarte mult.

Și, pentru că sper nu că v-am convins, ci că v-am făcut puțin curioși, iată și Epopeea.

____________________________________________________________________________________

ENGHIDU
 
A murit Enghidu, prietenul meu,
care ucise cu mine lei.
(din poemul “Ghilgames”)
 
I
 
Priveste-ti mîinile si bucura-te,
caci ele sunt absurde.
Si picioarele priveste-ti-le, seara,
drept cum stai,
atîrnînd spre luna.
Poate ca sunt mult prea aproape
ca sa ma vezi,
dar si aceasta e altceva decît nimic.
Ma voi face departare,
ca sa-ti încap în ochi,
ori cuvînt,
cu sunete de marimea furnicii,
ca sa-ti încap în gura.
Pipaie-ti urechea si rîzi
si mira-te ca poti pipai.
Pe mine însumi ma dor,
în scurta trecere.
Mi-am întins privirea si ea a întîlnit un copac,
si el a fost !
Umerii priveste-mi-i,
si spune-ti ca sunt cei mai
puternici pe care i-ai vazut,
dupa iarba si bivoli,
caci fara pricina sunt asa.
Cu ei mut departarea,
ca pe un sac de piele
la moara de vînt.
De-aceea cînd ma ard
în strafundul ochilor
niciodata atinsele de mine lumini,
suava durere albastra-mi întind
peste crestet,
sa-mi tina loc de cer.
Si daca ma dor pe mine însumi,
            cu rîuri,
cu pietre, cu o dunga de mare,
atît cît sa-mi fie toate un pat,
totdeauna neîncapator gîndului meu
în vesnica crestere,
o, n-am sa stiu ca si tu
te dori pe tine asemeni,
si nu eu sunt acela
cu care vorbesc!

Ca sa fie ceva între noi,
altcineva – sau eu
însumi – am botezat
ceea ce însumi eu facusem,
ranindu-ma,
mereu împutinîndu-ma, mereu murind,
cu vorbe de buzele mele spuse.
Si pentru durerea cea mare,
albastru i-am zis,
tot fara pricina,
ori numai pentru ca asa mi-au
surîs buzele.
Te-ntreb, oare tu,
daca asemenea ai spus, surîzînd,
carei alte dureri i-ai spus astfel?
 
Desigur, înaltimea
pe care-am azvîrlit-o din ochi,
ca pe o sulita fara întoarcere,
tu altcum ai mîngîiat-o,
pentru ca mîinile tale,
gemene cu ale mele,
sunt absurde, si-ar trebui
sa ne bucuram de aceste cuvinte trecînd
de pe o gura pe alta ca un rîu nevazut,
caci ele nu exista.
O, prietene, cum este albastrul tau?

III
 
Joc de treceri, mai iuti, mai încete,
pentru ochiul meu
o data cu mine creîndu-i pe
arbori, pietrele si rîul,
deasupra mai încetului meu trup
tîrîndu-se de gînd,
asemenea caprelor, seara,
de funie.
Timpul, el singur peste tot, eu însumi,
si dupa aceea.
 
IV
 
Si cînd toate se sterg,
ca într-o scoica marile,
nimic nemaifiind, decît în ochii celor
care nu sunt,
trecerea durerii în trecerile
timpului, o, prietene,
asemenea fiind altcuiva,
eu nu voi mai fi,
caci un lucru asemenea altuia
nu exista.
Ceea ce e unic el însusi se doare pe sine,
masurînd ca la toance,

în munti, trecerea timpului,
stiindu-se singur,
schimbînd cu jur împrejurul lui
nume de lucruri.
 
V
 
Ceea ce nu e fara de margini este,
pretutindenea calatoreste,
pete mari întîlnind
carora Timp le spun.
Ceea ce nu e pretutindenea este,
picioarele
mi le soarbe pîna la genunchi,
coltul inimii
mi-l izbeste, pe gura îmi danseaza.
Ceea ce nu e fara Timp este,
ca amintirea.
E asemenea vazului mîinilor, asemenea
auzului ochilor.
 
VI
 
Eu mor cu fiecare lucru
pe care îl ating,
stelele rotitoare ale cerului,
cu privirea;
fiecare umbra

pe care o arunc peste nisip,
sufletul mai putin mi-l ramîne, gîndul
mai lung mi-l întinde; fiecare lucru
îl privesc cum as privi moartea, rareori
uit aceasta, si-atunci,
din nimic fac dansuri
si cîntece, împutinîndu-ma
si smulgîndu-mi
bataia tîmplelor, ca sa fac din ea
coroane de mirt.
 
VII
 
Iesi din cort, prietene,
sa stam fata în fata,
privindu-ne, sa tacem împreuna,
mereu întrebîndu-ne
în sine celalalt daca e,
si cum pe sine însusi se simte.
Joc de-a rostogolul, cu pietrele,
de undeva stîrnite, spre altundeva.

                                  Nichita Stănescu, în Dreptul la Timp.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Februarie 12, 2009 în Literatura

 

Etichete: , , , , , , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s